Aproape sau departe?

Ne intrebam odata cu ei:

• Ce inseamna sa fim aproape de copiii nostri?
• Cum sa ramanem aproape de ei?
• Ce ne indeparteaza de ei?.

Poate ca mai intai este cazul sa vorbim despre modurile in care ne simtim aproape de copiii nostri. Ne vine in minte apropierea fizica atat de prezenta atunci cand copilul este foarte mic: a-l alapta, a-l duce in brate, a-l imbraca, a-l tine de manuta, a-l mangaia, a-l pupa, a-l imbratisa. Fireste ca sunt parinti care folosesc aceasta modalitate de comunicare mai mult si altii care se tem ca micutul sa nu devina rasfatat daca il iau in brate sau i-l pupa. Putin mai incolo de contactul fizic direct cu copilul, gasim apropierea din acelasi spatiu: a sta langa micut, a te juca cu el, a vorbi cu el, a sta la masa, a merge impreuna la cumparaturi, in parc etc. Toate aceste activitati implica nu doar proximitatea spatiala ci si apropierea psihologica, adica dorinta de a fi cu el acolo, starile pe care le traim, comunicarea verbala si non-verbala.
 
Cu cat copilul creste si capata autonomie in ceea ce priveste alimentarea, imbracarea, jocul, incepe sa intre in relatie cu tot mai multe persoane, adulti si copii, apropierea fizica se reduce ca timp. Copilul va petrece un timp singur, altul la gradinita si scoala, la joaca si in alte locuri. E normal ca apropierea fizica sa lase locul in parte unei apropieri psihologice. Apar modalitati noi de comunicare, copilul poate astepta, poate amana, poate folosi telefonul, internetul.

Cuvintele si limbajul afectiv raman cele care ne "leaga" in continuare. Sigur ca pot fi putine momente cand suntem fizic impreuna, cu toate acestea putem fi impreuna si la distanta! Cum se mentine apropierea? Cum poate parintele sa se simta aproape de copilul sau chiar cand acesta este la scoala, in tabara sau in vacanta la bunici?

Vorbim despre un spatiu psihologic in care gasim sentimente, ganduri, opinii, dorinte, placeri, regrete, amintiri... Ne aducem aminte ce-i place copilului si il asteptam din tabara cu mancarea preferata, simtim cand este suparat si gasim un moment prielnic pentru a-i oferi putin ajutor, o vorba buna sau a-l intreba ce s-a intamplat.
 
Aceasta apropiere este cea care ne face sa banuim ca e trist, sa citim in ochii lui o dorinta, sa-l putem ajuta cu un zambet sau o strangere de mana, sa-l incurajam sa vorbeasca atunci cand ii este greu. La polul opus, gasim parintii care ajung sa nu stie mai nimic despre ce este in sufletul si mintea copilului lor, sa nu-i cunoasca dorintele, temerile, planurile...

Sigur ca apropierea inseamna disponibilitate din partea parintelui, pentru a se juca cu micutul, a-l asculta, a accepta dorintele lui, opiniile lui chiar daca nu sunt la fel cu ale noastre, a-i da libertatea de a fi el insusi. Nu este intotdeauna usor, dar, daca reusim vom ramane mereu "langa" copil, si atunci cand trece prin perioade dificile, la pubertate si adolescenta, cand este plecat sau cand profesia noastra ne tine departe de familie.
 
Se intampla insa ca la un moment dat sa ne dam seama ca distanta dintre noi s-a marit mult, ca ne-am indepartat. Oare ce sa fi dus la aceasta situatie? Lipsa timpului e cel mai frecvent raspuns dar pe langa el gasim si altele: diferentele de opinie, teama parintelui de a aborda anumite subiecte cu copilul, lipsa de creativitate, de flexibilitate, propriile ambitii cu care il incarcam pe copil punandu-l sa faca ceea ce vrem noi. Astfel, pe masura ce creste, copilul se departeaza tot mai mult, considerand ca parintii nu-l inteleg, nu-i accepta opiniile, prietenii, muzica, coafura sau hainele…Oare asa sa fie? Uneori da, uneori insa parintii ar vrea sa se re-apropie de copiii lor dar nu gasesc drumul... Cum i-am putea ajuta? Spunandu-le ca niciodata nu e prea tarziu sa faci primul pas? Ca si copiii lor au nevoie de ei, ca le-ar placea sa poata vorbi cu parintii lor despre tot felul?... Ca un zambet, o masa impreuna sau o plimbare pot face mult? Ca nu e nevoie de o ocazie speciala, ci orice zi este la fel de buna?

Voi ce parere aveti?

de Anca Pietraru, psiholog CPAP