Cine este copilul nostru?

Dar sa incercam sa facem impreuna un drum inapoi pana in momentul in care am facut cunostiinta cu el! Sa fie acela momentul in care am aflat ca vom deveni parinti, momentul in care fatul a dat primele semne miscandu-se in burtica, momentul nasterii sau cel al primelor cuvinte?

Parem sa-l cunoastem de cand lumea, stand cu el dintotdeauna, zi si noapte, fiind martorii primilor pasi, primului zambet, primelor intrebari si, totusi, uneori recunoastem ca am vrea sa aflam ce-si doreste de la Mos Craciun, de ce nu vrea sa doarma in camera lui, ce-l face sa planga sau cate altele... Uneori incercam sa aflam, il intrebam, alteori incercam sa ghicim sau sa deducem, facem apel la amintiri, la propriii nostri parinti care ne spun: "Tu cand erai mic, faceai asa...", "Si tu vorbeai la fel de mult la varsta lui", "Eu procedam asa cand tu erai bolnava" etc.

Dincolo insa de aceste nenumarate asemanari si deosebiri pe care multi se grabesc sa le identifice, ne dam seama ca si copilul, indiferent cat este de mic, este o persoana de sine statatoare, ca nu este doar o suma de caracteristici "luate" sau "mostenite" de la diverse rude. Are "ceva" doar al lui, pe care nu-l regasim la ceilalti. Uneori ne surprinde, alteori ne incanta, uneori simtim dezamagire sau ingrijorare -"De ce nu vorbeste inca?"-, alteori ne pune in incurcatura -"Ce sa-i raspundem la intrebarea asta?"

De aceea multi parinti ne solicita pentru a-i ajuta sa descopere "inclinatiile", talentele copilului, cauzele pentru care are un anumit comportament, motivele temerilor sale. Pana la varsta gradinitei, principalele intrebari sunt: "De ce plange?", "De ce nu face la olita?", "De ce nu merge?", "De ce nu vorbeste?". Sunt intrebarile parintilor ingrijorati ca micutul lor are "o problema", ca "ceva nu este in regula".

Mai apoi apar intrebari legate de modul de relationare al copilului. Sunt cazurile in care mamele nu se indura sa lase la gradinita copilul care plange dupa ele, al copiilor care ii bat pe ceilalti copii, care nu reusesc sa se acomodeze cu adultii din afara familiei.

Si asa parintii sunt uneori surprinsi de copilul lor. "Nu ma asteptam sa deseneze atat de frumos, nimeni din familia noastra nu are acest talent!", spune o mamica despre baietelul ei de 4 ani. "Este sociabil si imediat isi face prieteni, la varsta lui eu eram foarte timid", recunoaste taticul unui baietel de 6 ani.

Daca mergem insa mai departe, descoperim ca de multe ori parintii incearca sa-si realizeze propriile lor vise cu ajutorul copiilor. "Eu mi-am dorit sa cant la vioara si n-am avut posibilitatea, dar fetita mea are tot ce-i trebuie". Aici apare o problema opusa celei despre care am vorbit pana acum. Nu mai este vorba despre a descoperi talentele copilului sau potentialul sau, ci de a incerca sa le influentezi, sa le impui. Sigur ca parintii doresc binele copilului lor si este perfect justificata intrebarea lor -"E rau ca imi doresc sa cante la vioara?". Doar ca uneori este nevoie sa acceptam ca, desi sunt mici, copiii au propriile lor aptitudini, dorinte, vise. Si, mai ales, ca ele difera de "planurile" pe care noi le urzim pentru viitorul lor.

Asadar, sa ne intrebam fara sfiala nu doar "Cine este copilul nostru?", ci si "Ce poate copilul nostru?", Ce-si doreste el?", "Cum sa-l ajutam sa se descopere si sa se dezvolte?".

de Anca Pietraru, psiholog in cadrul Centrului de Psihologie de Actiune si Psihoterapie