Copilul care plange...

Ne amintim de ce plangeam cand eram mici? Fiecare pastreaza in memorie cateva momente in care a plans cand era copil. Cu putin efort, putem retrai starea de atunci. E un pas important pentru a ne intelege proprii copii sau cei in preajma carora ne aflam si pe care ii vedem plangand. Asta pentru ca exista adulti care spun ca plansul este o "prostie" si cearta copii care plang, mai ales baietii, sau le interzic sa o faca. "Un barbat nu plange" este o deviza auzita frecvent. Ce ar putea face in aceste conditii un copil caruia ii vine sa planga? Sa-si inghita lacrimile sau...?

Ca si la adulti, plansul semnifica ceva, nimeni nu plange "degeaba". Chiar daca celor din jur nu li se pare ca exista motive pentru a plange, important este ce simte copilul. Daca pentru el, situatia, povestea, melodia sau amintirea a ceva este trista, ii produce frica sau este prea emotionanta, ii va veni sa planga. Sunt parinti care se alarmeaza, sustinand ca micutul lor plange prea mult sau "fara motiv", ca este prea sensibil sau prea rasfatat. Incercam astazi sa intelegem plansul copiilor astfel incat sa nu ajungem sa le interzicem sa exprime ce simt sau sa le provocam plansul in mod abuziv.
 
Sunt copii care plang la anumite povesti, la auzul anumitor cuvinte, cand vad persoane straine sau doar unele cu anumite caracteristici (cu barba, cu mustati, cu ochelari, cu chelie etc), cand sunt certati, cand merg la gradinita, cand nu primesc ce cer... Lacrimile, plansul linistit sau cel in hohote, sunt moduri in care copilul exprima o anumita stare sufleteasca. Uneori a afla cauza lui nu este foarte util si ar fi de preferat sa ii putem intelege sau ajuta si nu neaparat sa stim de ce.

Practic nu este vorba despre o intelegere, ci despre a reusi sa ne punem in pielea lui, sa simtim starea lui de tristete, de revolta, de dezamagire sau de frica. A judeca sau aprecia situatia din punct de vedere obiectiv nu ne este de folos caci am ajunge in mare parte din situatii la concluzia ca "nu are de ce sa planga". Sigur ca din pozitia de adulti in care suntem, nu ne mai temem de lupul din poveste, nu ne mai intristeaza moartea unei vrabii sau nu mai suntem dezamagiti daca n-am reusit sa sarim coarda de atatea ori ca fetita de la parter... Acealeasi lucruri se vad si se simt diferit la varste diferite. De aici dificultatea de a ne intelege copiii si de a ne pune in locul lor!

O cale de a fi aproape de copiii nostri atunci cand plang, de a  afla ce este in sufletul lor este, paradoxal poate, sa ne uitam inauntrul nostru la ce simtim in acele momente. Mama este o oglinda buna a copilului ei, poate simti odata cu el, ii poate simti starile asa cum se intampla si invers. Numai ca uneori, grabiti sau neatenti, nu ne dam voie sa simtim ce este inauntrul nostru, incercand sa gasim prea repede solutii, sa judecam, sa gandim ce se petrece. Atunci ne departam de fapt de copil si capacitatea noastra de a-l ajuta scade simtitor.

Uneori simtim furie cand auzim plansul copilului, alteori neputinta, tristete, mila sau frica. Ne intrebam ce sa facem, cum sa-i venim in ajutor, adesea ne repezim sa-l linistim, sa-i oferim ceva - sanul, o jucarie, o bomboana sau cateva cuvinte... in functie de varsta lui! Alteori simtim teama ca nu stim cum sa-i alungam suferinta, alteori suparare ca plange din nou, uneori vinovatie daca plange fiindca l-am certat sau lovit sau ingrijorare fata de starea lui.

De cele mai multe ori insa, intrebarea "De ce plange copilul meu?" se refera la cauzele plansului si la metodele de "rezolvare". Ignoram adesea faptul ca plansul este si el o forma de exprimare si nu o tragedie, nu ceva care trebuie numaidecat oprit, ca "spune" ceva prin el insusi si ca putem invata sa-l descifram si nu doar sa ne speriem de el.

de Anca Pietraru, psiholog CPAP