"Sunt o mamica fericita!"

Stiu ca ultima data cand am scris eram insarcinata in noua luni. Intrucat ma simteam plina de energie, am mers la serviciu pana pe 3 februarie, stiind ca mai am inca trei saptamani pana la nastere, dupa parerea mea - suficient timp sa ma odihnesc inainte de nastere. Acum imi amintesc cu nostalgie de burtica mea impunatoare si de serile in care vorbeam cu bebelusul care se agita neobosit in burtica.

Dar uite ca nu lucrurile n-au decurs conform planurilor mele, caci bebelusul s-a grabit sa iasa la lumina mai devreme cu aproape doua saptamani. Eram singura acasa, intr-o vineri dupa amiaza, cand am simtit primele dureri, destul de slabe ca sa le dau vreo importanta. Citisem undeva, apoi mi-a zis si o colega de serviciu, ca in ultima luna poti avea contractii false ceea ce nu inseamna ca o sa si nasti, asadar nu este ceva ingrijorator.

Avand in minte ideea aceasta le-am ignorat toata seara, spunandu-mi ca eu mai am inca doua saptamani pana la nastere, si nu este cazul sa-mi fac griji inca de acum. Chiar i-am spus sotului meu la telefon acest lucru (ca ma doare foarte putin), dar ca nu sunt contractiile dinaintea nasterii, ci probabil o durere care va trece.

Pe la zece seara insa, au devenit din ce in ce mai dureroase, adica burtica si spatele ma dureau cateva minute, dupa care durerile apareau la un interval de 10-15 min. Asta m-a pus pe ganduri, desi era ceva suportabil pentru mine, intrucat am o rezistenta fizica destul de mare, si atunci l-am sunat pe medicul care mi-a urmarit sarcina. Dupa ce i-am descris senzatiile mele, mi-a zis ca va trebui sa merg la spital daca durerile se intensifica.

Intr-adevar, a inceput sa ma doara din ce in ce mai rau, dar probabil de frica tot amanam momentul plecarii, desi bagajul pentru maternitate era facut de o saptamana. "Stai, draga, trebuie sa ma spal, nu pot merge asa la spital!" ii ziceam sotului care insista sa plecam. "Oricum, nu cred ca o sa nasc acum". Si, intr-o "pauza" de durere, am inceput sa-mi fac dus iar dupa aceea, cu multa meticulozitate, sa ma dau cu crema, sa ma parfumez, ca "nu pot sa ma duc neingrijita la spital", spre disperarea sotului, care ma zorea sa termin ca sa plecam cat mai repede la maternitate.

Deja durerea devenea din ce in ce mai intensa si cu greu am ajuns la masina, iar drumul pana la maternitate mi s-a parut o vesnicie. Cand am ajuns la camera de garda, medicul m-a consultat si a concluzionat ca jumatate din travaliu l-am facut acasa, iar in curand o sa nasc. Nu intelegeam de ce asistenta ma grabea sa ma schimb cat mai repede in camasa de noapte. "Pai, maxim intr-o ora o sa nasteti!". "Cum, asa de repede!", am privit-o stupefiata.
 
Cert este ca pe 11 februarie, la ora 2.30, am auzit primul tipat al baietelului meu. Stiu ca atunci am avut o senzatie unica, de uimire si bucurie si durere, ceva ce nu se poate descrie. La cateva minute, cand asistenta mi-a aratat bebelusul, pe care il infasase intr-un scutec alb si i se vedea numai capsorul, mi-au dat lacrimile de emotie. Aceasta prima imagine a bebelusului cu fata rosiatica, cu gurita mica si cu ochisorii inchisi, mi-a ramas intiparita in minte, si probabil ca-mi va ramane toata viata.

A doua zi, cand m-am dus sa-l alaptez, mi s-a parut atat de mic si fragil, nu mi-a venit sa cred ca in sfarsit il pot tine la piept. In timpul sarcinii visam de multe ori la momentul acesta, cand imi voi tine bebelusul in brate. Dupa prima alaptare asteptam cu atata nerabdare sa treaca timpul ca sa-l vad din nou, sa-i simt mirosul si sa-l strang la piept! Dupa doua zile, obositoare dar frumoase, pentru ca eram int-o stare de euforie, toti prietenii si toate rudele ma sunau sau ma vizitau si practic nu prea aveam timp sa ma odihnesc, medicii voiau sa ne dea drumul pentru ca eram bine amandoi, dar cand i-am auzit, m-a cuprins panica. "Pai nu stiu ce sa-i fac acasa! Cum ma descurc eu cu el?". Vedeam ca la maternitate era in siguranta si bine ingrijit, ma duceam sa-l alaptez din trei in trei ore, pe cand eu nu stiam nimic despre cum se ingrijeste un copil. "Bine, atunci mai ramaneti putin pana va obisnuiti cu el, nu va da nimeni afara".  

"Lasa draga, ca ne descurcam noi", m-a incurajat sotul meu. "Maine va iau acasa!", mi-a spus hotarat. A doua zi, a venit emotionat la mine, aratandu-mi hainutele cu care urma sa-l imbracam pe micut, si pe care el insusi le calcase si le aranjase cu grija in bagaj.  

Imi aduc aminte ca primele doua luni n-au fost deloc usoare, pentru ca piticul plangea, iar eu nu-mi dadeam seama care este cauza. Cand am ajuns acasa, nu stiam cum sa-l imbrac: mai gros, mai subtire, cu sau fara caciulita. Prima baita a devenit si ea un adevarat eveniment, norocul meu a fost ca mama m-a ajutat, iar eu fiind mai mult spectatoare. In serile urmatoare, mama m-a parasit si a trebuit sa ne descurcam doar eu si sotul meu. La inceput mi-era teama sa nu-l scap, sa nu-l lovesc, nu stiam cum sa-l tin in brate.

Prima situatie de criza, sa-i zic asa, pentru ca atunci m-am speriat foarte tare, a aparut dupa doua saptamani: seara ii facusem baita si mi s-a parut ca a tremurat putin, pentu ca apa era cam rece si de aceea i-am pus caciulita plus doua costumase, si am mai incalzit camera, de erau 26 grade - ca sa nu-i fie frig bebelusului. A plans in noaptea aceea, iar eu i-am tot dat sa suga, gandindu-ma ca nu s-a saturat si-i este foame. Dimineata mi s-a parut ca are febra, asadar am sunat panicata la medicul pediatru. A ramas consternata cand a auzit cum este imbracat: "Dar, doamna, sufocati copilul! Ii este prea cald imbracat asa! Plus caldura aia din camera!". Dupa ce i-am mai dat jos din hainute, s-a linistit imediat. "Uite ce proasta am fost! Copilului ii era cald si eu habar n-aveam de ce plangea!".

Dar, cu timpul ne-am "imprietenit" cu micutul nostru, pe care il rasfatam "pitak" (asta vine de la pitic), am invatat ce-i place si ce nu, cum sa-l linistim cand plange, ce sa-i facem cand avea dureri de burtica.

Acum suntem in faza cand ii ies dintisorii, desi are doar 5 luni. Are deja doi in partea de jos, si toata ziua isi baga in gura manutele sau tot ce-i este la indemana. Ma topesc dupa el cand il vad cum gangureste sau rade in hohote cand ii vorbesc cu dragalasenie, sau cand da din picioruse repede-repede, parca este o morisca, si rade bucuros. Sau se uita cu ochisorii lui mari si albastri peste tot in jurul lui, curios sa descopere lumea, ori "porneste motorasul", aceasta insemnand ca protesteaza cand nu-i convine ceva: de cele mai multe ori ca-i este foame sau "sufera de nebagare in seama".

Momentele de bucurie langa bebelusul meu sunt infinite, o  bucurie este de exemplu doar sa-l privesc seara cum doarme in patutul lui ca un ingeras, cu mainile ridicate deasupra capului si cu piciorusele departate, si-l sarut pe obrajorii bucalati usor, usor, sa nu trezesc puiutul.

de Monica Creteanu