Ticurile la copil

Ce sunt?

Miscari involuntare, bruste si adesea caracterizate prin repetitia caricaturala a miscarilor normale ale fetei, membrelor, gatului, umerilor etc. Ticurile sunt doar un simptom, adica o manifestare exterioara ce mascheaza o tulburare. Nu sunt ele insele o boala si de aceea este necesara depistarea cauzei lor. Exista ticuri de origine neurologica, a caror cauza este organica si ticuri psihogene, a caror cauza este un conflict inconstient, o trauma psihica.


Cum le recunoastem?

Ticurile au anumite caracteristici care le deosebesc de alte tipuri de miscari:

• dispar in somn;
• sunt involuntare, adica nu pot fi controlate;
• se accentueaza in momente de tensiune, stari de anxietate, etc.

De ce apar?

Intotdeauna ticurile sunt insotite de anumite atitudini din partea copilului. Fie este vorba despre supunere, ca si cum copilul ar incerca sa asculte sau sa execute tot ce i se cere chiar daca nu poate sau nu e de acord. Fie o stare de nervozitate sau agresivitate, ca si cum ar fi o revolta din partea lui. Pentru a ne da seama de ce au aparut sau ce anume le provoaca, este necesar sa fim foarte atenti la manifestarile copilului, la momentele in care apar.

Ticul poate releva tensiuni familiale sau probleme afective. Copilul cu ticuri da impresia generala de instabilitate. De cum il vedem prima data, ne dam seama "ca e ceva cu el". Suferinta interioara nu poate fi ascunsa dar nici exprimata. In acest context, ticul apare ca un compromis salvator intre a arata si a nu arata. Sigur ca este o manifestare inconstienta, copilul neavand nicio contributie constienta la producerea sau alegerea ticurilor, care apar fara ca el sa vrea.


Ce facem?

La inceput parintii observa noile miscari si incearca sa corecteze copilul. Putini isi dau seama in aceasta faza ca "ceva nu e in regula". Ei cearta copilul, rad de el, ii interzic respectivele gesturi. Unii incearca sa-l linisteasca, il intreaba de ce le face, dar copilul nu poate da detalii, pur si simplu nu se poate abtine.

Putini corelaeaza la inceput starea de tensiune a copilului cu aparitia ticurilor. Daca ticurile au cuprins zona ochilor (clipit des, strans ohii, frecat pleoapele) merg cu el la oftalmolog, uneori fac si tratamente pentru conjunctivita, copilul ajunge uneori sa poarte ochelari desi vede bine etc.

Daca ticul este de pilda dresul vocii, tusea sau trasul nasului, copilul ajunge la ORL. Toate acestea din dorinta si graba de a nu mai vedea copilul "facand asa", de unde ne dam seama ca ticurile produc o mare anxietate in randul adultilor din jurul copilului.

Dupa ce cauzele organice au fost eliminate, parintii ajung cu copilul la psihiatru. Nici aici lucrurile nu sunt simple, intrucat copilul se poate alege cu o medicatie complicata si plina de efecte secundare.

Asadar, chiar daca va enerveaza sau sperie ticul copilului, nu va grabiti cu medicamentele! Incercati mai intai sa vorbiti cu copilul fara sa-l certati, fara sa-i oferiti recompense "daca reuseste sa se abtina", fara sa-l pedepsiti, ci doar ca sa aflati ce simte, ce-l nemultumeste, ce parere are el despre ceea ce i se intampla. Fireste ca nu e asa de simplu cum pare, dar e important sa stabiliti o comunicare cu el, sa nu va prefaceti ca nimic nu se intampla sau ca nu observati, ca "este doar o prostie".

Copilul poate ajunge sa vorbeasca despre o eventuala sperietura, nemultumire, chiar intamplare de la scoala sau gradinita de care nu stiti si care este, de fapt, cheia problemei. Nu uitati ca cel mic este cel care "stie" cel mai bine ce se petrece cu el!

In cazul in care hotarati sa mergeti la un psiholog si copilul incepe o psihoterapie, este important sa nu aveti asteptari exagerate sau sa va imaginati ca problema se va rezolva repede. Ticurile sunt diverse, de asemenea si cauzele lor. In functie de capacitatea copilului de exprimare (in cuvinte, in desen sau joc), el va scoate la lumina, ajutat de psihoterapeut motivul aparitiei acestui simptom.

In mod deosebit in cazul ticurilor este nevoie de multe rabdare si atentie pentru ca ele pot disparea pe moment, fiind inlocuite de un alt tic sau de un alt simptom. De aceea, terapiile "centrate pe simptom" care urmaresc doar disparitia acestuia nu sunt recomandate.

O terapie de profunzime, chiar daca dureaza mai mult si necesita eforturi mai mari atat din partea parintilor, cat si din partea copilului ajunge la cauzele problemei. Adesea parintii participa si ei rezolvarea problemei, facand o consiliere psihologica. De multe ori, ei isi dau seama ca simptomul copilului este manifestarea unei alte probleme din familie (un deces, un divort, nasterea unui frate etc). De asemenea, foarte importanta este pastrarea confidentialitatii, fie ca este vorba despre un adolescent sau un copil. Continuturile psihice sunt personale si fac parte dintr-o intimitate a carei incalcare duce adesea la agravarea problemei.

de Anca Pietraru, psiholog