Tulburare depresiva majora

Stimata doamna/domnisoara,

Tot ceea ce putem face noi, cei care oferim raspunsuri sau explicatii la intrebarile si problemele celor care ne scriu, este sa ne exprimam opiniile personale, bazate pe minimum de informatii pe care ni le oferiti. Prin urmare, trebuie sa apreciati tot ceea ce va raspundem ca fiind pur si simplu PARERI, nu ADEVARURI in baza carora sa luati hoatarari majore.

Prin urmare: Faptul ca ati apelat la un psihiatru este un lucru bun. Iar tratamentul pe care l-ati luat este, in principiu, corect. Spun "in principiu", pentru ca sunt multe aspecte care trebuiesc luate in considerare la stabilirea medicamentelor, dozelor si a duratei tratamentului. Dar acestea trebuiesc stabilite de dvs impreuna cu medicul care va trateaza.

 "Simptomele s-au agravat? Boala inainteaza?"

Nu cred. Faptul ca ati schimbat Solian si Seroxat cu Zyprexa nu se datoreaza agravarii bolii. Zyprexa in doza minima este o alta modalitate de a trata tulburarea depresiva majora. Dar nimeni nu poate sti mai bine decat dvs daca boala s-a agravat sau s-a ameliorat. Nu trebuie sa intrebati pe nimeni acest lucru. Dvs trebuie sa ii spuneti doctorului daca, in urma tratamentului administrat corect ca doza si durata, dispozitia dvs s-a ameliorat sau nu, daca v-a crescut tonusul psihic, etc.

"Care ar fi atitudinea corecta a familiei? Sa ma intrebe zi de zi daca am luat medicamentul ? Sa se poarte urat cu mine atunci cand incerc sa pun intrebari legate de viata de familie?"

Este clar ca dumneavoastra aveti o relatie conflictuala cu parintii. Si deduc ca este vorba de un conflict vechi, cronic. Genul acela de relatie care macina ambele tabere, si care se intretine din inertie, nici unul nemaistiind cine a inceput si de ce, si nici una dintre parti nemaivrand sa faca ceva ca sa indrepte lucrurile. In mod normal, intrebarea daca v-ati luat medicamentele poate fi si un semn de grija fata de persoana dvs. Si eu ii intreb pe parintii mei, in fiecare zi, daca si-au luat medicamentele. Sunteti convinsa ca parintii dvs au intotdeauna intentii "rele"? Nu intentionez sa le iau lor apararea, dar va intreb: nu exista posibilitatea ca uneori sa interpretati gresit gesturile, atitudinile, vorbele lor? Spun asta pentru ca, in general, in conflictele de familie rar exista un persecutor si o victima. De cele mai multe ori, partile implicate alterneaza rolurile: fiecare devine, pe rand, cand persecutor, cand persecutat. Si conflictul se perpetueaza.

"Care ar fi atitudinea corecta a familiei?"

Evident ca felul in care familia se comporta cu dvs va face sa va simtiti nedorita, mintita, manipulata. Dar revin cu intrebarea: sunteti sigura ca perceptia dvs in ceea ce ii priveste pe ceilalti membrii ai familiei este corecta? Si, indiferent de raspunsul la aceasta intrebare, mai important este ce puteti face dvs? Ii puteti schimba in vreun fel?

"Ce atitudine sa adopt?"

Ei, asta este intr-adevar o problema care merita atentie. Nu ii mai judecati pe cei din familia dvs. Lasati-i asa cum sunt, pentru ca nu ii puteti schimba. Si probabil, nici nu ii puteti face sa inteleaga nevoile dumneavoastra. Poate ca cel mai bine ar fi sa incercati sa va traiti viata in mod independent. Luptati-va deci, sa va insanatositi, sa puteti munci mai mult si mai bine ca sa va castigati independenta materiala. Asta sa fie obiectivul dvs pe termen lung. Pe termen scurt, urmati constiincios tratamentul si faceti efortul sa evitati orice prilej de a ajunge la vreo neintelegere cu cei cu care convietuiti. Intr-o cearta se consuma energie, nervi si emotii negative. Dvs nu aveti resurse ca sa faceti o astfel de risipa. Cautati sprijin si intelegere la alte persoane de la care credeti ca ati putea obtine asa ceva: prieteni, in primul rand, dar si colegi sau un duhovnic. Si, de ce nu, un psihiatru sau un psiholog. Nu uitati ca nu trebuie sa va "lasati" in seama bolii. Trebuie sa va luptati cu ea, ca sa va reveniti. Nu va va rezolva nimeni problemele. Cei din jur pot doar sa va ajute. Si noi suntem aici ca sa va ajutam. Asteptam vesti bune de la dvs.